Sistemul de educație este unul dintre cele mai importante și complexe servicii publice dintr-o țară. Pentru ca acesta să fie unul eficient, care își duce la îndeplinire misiunea de a asigura acces la educație de calitate pentru fiecare copil, toate cele trei puteri în stat trebuie să își îndeplinească rolul, acționând prompt și răspunzând nevoilor beneficiarilor.

 

 

Separația și echilibrul puterilor în stat este un principiu de bază pe care legea fundamentală – Constituția îl consacră chiar în primul său articol. Chiar dacă fiecare are atribuții diferite, de nenumărate ori se întâlnesc în puncte comune, tot Constituția fiind cea care ne spune că sunt obligate să lucreze împreună spre interesul general al societății, adică să coopereze loial. Cu ce se ocupă fiecare dintre puterile statului? (reprezentare sub formă grafică)

Ați avut vreodată senzația că regulamentul de ordine interioară al școlii conține anumite prevederi care nu sună bine, care nu au ce căuta acolo? Este o practică comună ca unitățile de învățământ să insereze în regulamentele lor prevederi nelegale, care încalcă reguli existente în acte cu o putere mai mare (Legea educației/Codul civil/Statutul Elevului). Spre exemplu, în aprilie 2022, Asociația Elevilor din București și Ilfov a făcut public cazul Școlii gimnaziale nr. 194 din Capitală, prin al cărei regulament elevelor le era interzis să aibă părul vopsit, sprâncenele pensate sau ruj/ojă/fond de ten, sancțiunea pentru acest lucru fiind exmatricularea – de altfel, interzisă în învățământul obligatoriu, deci până la finalul clasei a XII-a.

Pentru a înțelege mai bine cine ce poate să facă atunci când vine vorba de luarea deciziilor în ecosistemul educațional – de la Parlament la directorul școlii, este util să știm că există o ierarhie a actelor normative, obligatoriu de respectat de către toate autoritățile.

 

 

Astfel, regula care trebuie reținută aici este – un act inferior nu poate conține prevederi care contrazic un act cu o forță mai mare. De asemenea, un act inferior, chiar dacă actul superior nu spune nimic, nu poate reglementa într-un domeniu în care nu are atribuții. Spre exemplu, Legea educației prevede clar că drepturile, îndatoririle și interdicțiile elevilor se stabilesc prin Statutul Elevului, act al Ministerului Educației. Astfel, nici școala, nici autoritățile locale nu au voie să stabilească ele alte reguli, lipsindu-le ceea ce se numește competență materială.

Chiar dacă la nivelul percepției publice colective există impresia că instituțiile de învățământ sunt subordonate total Ministerului Educației, deci nivelului central al statului, în practică, educația preuniversitară (incluzând creșele, grădinițele, școlile primare, școlile gimnaziale, liceele, școlile profesionale și postliceale) este un serviciu public descentralizat, aflat în administrarea autorităților locale de la nivelul comunei, orașului sau municipiului. Mai precis, clădirea, dotările, consumabilele și în general toată baza materială intră în responsabilitatea autorităților locale (primărie și consiliu local), în timp ce partea metodică educațională și de personal didactic este gestionată de Ministerul Educației prin inspectoratele școlare din teritoriu. În cazul învățământului militar, baza materială este a Ministerului Apărării, iar partea metodică se face de către acesta în colaborare cu Ministerului Educației. De asemenea, în cazul învățământului teologic, Ministerului Educației colaborează cu fiecare cult în parte pentru gestionarea componentei de predare.

În ceea ce privește învățământul privat, baza materială aparține firmei/fundației care a fondat școala, însă, în ceea ce privește partea metodică, și aici Ministerul Educației are un cuvânt de spus, dat fiind că trebuie urmărite aceleași conținuturi de învățare.

Atunci când școala stă să cadă pe elevi sau are toaleta în curte, vina aparține în cea mai mare măsură autorităților locale (primarul și Consiliul Local). La fel și atunci când elevii nu primesc burse, transport redus sau trebuie să scoată bani din buzunar pentru ca școala să aibă paza asigurată. Nu trebuie însă să uităm de o altă verigă importantă: inspectoratul școlar județean. Serviciu deconcentrat al Ministerului Educației – practic, mână ministerului în teritoriu, inspectoratul școlar județean are obligația prin lege să monitorizeze dacă primăriile își fac treaba și, mai mult decât atât, să medieze conflictele dintre școală și autoritățile locale. Spre exemplu, dacă o primărie refuză să acorde burse școlare sau bani pentru investiții în școli, inspectoratul școlar trebuie să intervină și să le solicite să respecte legea.

Când vine vorba despre nivelul școlii, actorii cei mai importanți sunt directorul și consiliul de administrație. Directorul, numit prin concurs odată la patru ani, este managerul unității de învățământ. Acesta are responsabilitatea de a monitoriza modul de desfășurare a activităților educaționale și se asigură că, din punct de vedere material, școala are parte de tot ceea ce are nevoie pentru ca orele să se desfășoare în condiții de calitate. Directorul este și președintele consiliului de administrație, organ colegial de conducere a unității de învățământ, care, printre altele: adoptă bugetul școlii și urmărește modul de cheltuire a banilor, solicită autorităților locale alocarea de fonduri suplimentare, stabilește planul de dezvoltare a unității de învățământ, aprobă opționalele studiate de elevi, aprobă orarul, aprobă transferarea elevilor din alte școli, sancționează abaterile disciplinare ale profesorilor și are ultimul cuvânt în privința sancționării elevilor, când aceștia depun contestație.

În cazul liceelor care școlarizează în regim dual, din Consiliul de administrație fac parte și reprezentanții firmelor partenere.

 

Nu uita că:

• Responsabilitățile și decizia în sistemul național de educație sunt împărțite între Ministerul Educației și autoritățile publice locale;
• Inspectoratul școlar județean – brațul ministerului în teritoriu, este dator să verifice dacă școlile și autoritățile locale respectă drepturile elevilor;
• Consiliul de administrație al școlii nu are puterea ca prin regulamentul propriu să afecteze drepturile elevilor, care sunt de rangul legii sau ordinelor de ministru (vezi piramida de mai sus);
• Statutul Elevului este actul care reglementează drepturile și îndatoririle elevilor, precum și modul în care aceștia pot fi sancționați – școala nu poate adopta acte, nici măcar regulamentul intern, care să contrazică Statutul aprobat de Ministerul Educației. Statutul Elevului se aplică inclusiv în învățământul particular.
• Dacă la nivelul școlii ne sunt încălcate drepturile, ne putem adresa Consiliului de administrație, care trebuie să ia măsurile necesare respectării drepturilor elevilor în unitatea de învățământ.